…mâncăm cu linguriţa. Şi ce ne mai placee!! Să vă uitaţi cum se ridică după linguriţă când eu sunt ocupată să arăt cana cu mâncare la cameră.
Concluziile sunt următoarele:
- cerealele cu mere şi zmeură nu se vor degusta niciodată înaintea cerealelor simple. dacă acest lucru se va întâmpla, atunci cerealele simple vor fi refuzate vehement.
- linguriţa de silicon este o suzetă mai dubioasă. rămânem la linguriţele de plastic. care nu sunt adânci. ceea ce ne ajută la cereale.
- de la 1 decembrie, începem cu supa de legume. apoi fructele. apoi carnea. atunci fata mea o să fie mare de tot. iar mama ei, gospodină.
Când Mara s-a născut… ceea ce mă face iar să mă întreb: de ce s-o folosi diateza reflexivă în expresia asta, că nu e ca şi cum Mara se descurca şi singură să se nască, nici nu avea nevoie de mine!
Rectificare deci: când am născut-o pe Mara, citisem the Baby Book de două ori integral. Apoi, am recitit de nenumărate ori capitolele care îmi erau imediat necesare. Ideea asta, adunată cu dorinţa de o viaţă de a avea copil, înclinaţia către motherhood şi experienţele cu copiii altora mă făceau foarte sigură pe mine. Nimic, spuneam atunci, nu ar putea să mă surprindă la modul şocant.
Apoi mi-au pus-o în braţe. Trecuseră abia câteva minute de când nu mai locuia în garsoniera de la mezanin. 9 luni aşteptasem momentul ăsta. De fapt, aproape 10, pentru că fata mea nu s-a grăbit deloc să vadă cum e afară. Atâta timp îmi închipuisem cum arată, cum o să fie… atâta timp am simţit-o fără să pot să o ating, să o strâng în braţe. Atâta timp mi-am dorit să fac toate lucrurile astea încât acum, când o aveam în braţe, nici nu aveam timp să mă uit la ea. Nu am fost copleşită de emoţie, nu mi s-a părut cel mai frumos copil din lume, de fapt… nici nu am văzut mare lucru din ea. Eram orbită de faptul că o văd. Ştiu doar că singura idee cu care am rămas după ce mi-au luat-o a fost că nu arată deloc aşa cum mă aşteptam să arate. Mi-o imaginam brunetă şi roşie şi gălăgioasă. Or ea era fix opusul fiecăruia dintre cele 3 atribute.
Prima oară când am văzut-o cu adevărat, când m-am uitat la ea, a fost în poza pe care Dan i-a făcut-o cu telefonul. Era dubioasă. Blondină, piele albă stil bibelou… Dacă nu aş fi avut măcar reperele vizuale vagi de când mi-au arătat-o, aş fi jurat că nu e copilul meu. Dealtfel, cât am stat în maternitate, am tot întrebat-o cu cine seamănă. Chiar dacă asistentele spuneau că e leită tată-său. Eu nu prea vedeam… Abia atunci mi se părea frumoasă. Mă uitam la copiii celorlalte şi mă întrebam cum pot să îi drăgălească, aşa roşii şi bruneţi cum sunt. Dar lor le spuneam: eh, toţi copiii sunt frumoşi!
Iubita mea mică dormea mai tot timpul, ceea ce mă sâcâia. Vroiam să stăm, să ne jucăm, vroiam să nu mă mai gonească asistentele de lângă ea când se termina ora mesei… Vroiam să o arăt tuturor oamenilor care veneau să o vadă şi între mese. Adică atunci când dormea. Oricum, şi în timpul mesei dormea, că era îndopată cu lapte praf. Aşa s-a supărat Mara mea prima oară. Că am trezit-o să o prezint în loc să o las în pătuţul ei din salon, unde era linişte, cald şi bine. Şi uite aşa am auzit pentru prima oară plânsetul ei. Observaţi reacţia plină de instincte materne.
Deci copilul meu ştia să plângă. Nu eram pregătită pentru asta. La fel cum nu eram pregătită pentru luna care urma. Când Mara părea să nu aibă altă treabă decât să îmi facă mie zile fripte. O lună despre care atunci spuneam că îmi forţează limitele la maximum. Acum aş spune că exageram puţin. Dar nu vreau să mă întorc acolo să văd dacă exageram sau nu. Acomodarea a fost deci cruntă iar apogeul şi finalizarea totdată exact în ziua în care fata mea a împlinit o lună. Atunci parcă s-a făcut un delic şi, de a doua zi, a fost cel mai cuminte copil. Acum, când mă uit la filmuleţul din maternitate, îmi dau seama că Mara n-a mai plâns de…. de nici nu mai ştiu când. Adică atunci când Mara plânge şi tu eşti în camera alăturată, sunt şanse maxime să nu o auzi. De obicei însă, Mara nu plânge. Mara…. mârâie. Se mâţâie. Acum Mara e mare. Acum, Mara ştie să facă o groază de lucruri de oameni mari. Ca azi, în maşină, când şi-a sprijinit încet capul de marginea scăunelului pentru un moment de odihnă. Până acum, marginea scaunului nu exista pentru ea trează. Marginea exista acolo doar pentru a nu se prăvăli copilul când adoarme. Iar apoi, când am început să o mângăi pe căpşorul ei de copil minunat în timp ce se odihnea ea aşa, ca oamenii mari, şi-a mişcat încet şi sigur mânuţa către mâna mea, cu ţintă şi direcţie precisă, şi mi-a acompaniat mişcările mâinii. Inutil să spun că m-am topit, m-am scurs până jos, la pedale, apoi m-am străduit să mă recompun. Aveam de condus.
Apoi, când am pus-o la culcare, s-a trezit după câteva minute. De obicei, merg să îi dau suzeta. Azi însă, în drum spre camera ei, am împietrit când am văzut pe interfon că Mara mea şi-a găsit singură suzeta prin pătuţ, şi-a băgat-o singură în guriţă şi a adormit la loc. Ştiu, sunt nimicuri. Nimicuri pentru o mămică de copil de un an, de exemplu. Dar lucruri la care o mămică de copil nou-născut nici nu îndrăzneşte să viseze. Mara mea se face mare… Iar eu constat un fenomen ciudat: o iubesc din ce în ce mai tare. Deşi puteam să jur că o iubesc cât de tare poate iubi cineva vreodată. O iubesc atât de tare încât uit să respir atunci când mă gândesc la lucrurile pe care le-a făcut azi, de exemplu. Culmea este că nici măcar nu am nevoie de aerul pe care uit să îl respir. O iubesc atât de palpabil încât simt cum mi se dilată toracele, cum îmi creşte pulsul, cum îmi explodează pieptul de bucurie când mă uit la ea. Mă enervează doar gândul că o să ajungă adolescentă şi o să i se fix fâlfâie de cum stau eu ravisată şi mă uit la ea acum. Şi o să o mai şi enervez! Şi poate îmi ai şi trânteşte una de genul: aaahhh, de ce nu poate să fie altcineva mama mea???? Sau poate, just maybe, chiar o să fie mai deşteaptă de atât, exact aşa cum mă aştept să fie. Şi totul o să fie mereu roz. Vorba sloganului: impossible is nothing!
Băi, deci mor după ea!! Nu mai pot de dragul ei, nu mai pot!! Acum doarme buştean şi eu stau şi mă uit la filmuleţe cu ea şi exclam la monitor lucruri precum awwwm iubita lui mama, păpuşa mea frumoasă, minunea mea!!! Mai că îmi vine să mă duc să o smotocesc…
Uitaţi-vă şi voi cum s-a prins ea că în baie, dacă lipeşte obrazul de apă, o gâdilă drăguţ. Şi numai aşa stă, de două zile. Şi eu mor după ea…
Whoaa… Încă îmi revin. A făcut asta acum câteva minute, pentru prima oară. De câteva zile, de când avem saltelutele, o lasam sa se joace pe ele. Destul de rar, totuşi. Am văzut că se întoarce atât de mult pe o parte încât să muşte salteaua. Ştiam că se apropie, dar mă aşteptam la o două-trei săptămâni… Azi am văzut că se întoarce puţin mai mult decât de obicei. Am zis iată, progre…. Whaaaaat???
S-A ÎNTOOOOORSSS!!!!
Fugi după aparat!!!!!! Repede, să nu uite!!!
Da’ de unde? Din clipa în care a făcut asta prima oară, nu s-a mai oprit. Mârâia de obosită, dar nu mai stătea pe spate nici măcar o clipă înainte să se întoarcă. Apoi a adormit instant, în clipa în care am luat-o de pe salteluţă.
My little baby is growing uuup!!! Şi mi-aduc aminte când vedeam la Bogdana postul cu acelasi titlu şi ziceam că oh, ce bebe mare e David, că uite ce ştie să facă….
Hai, mămică! Încă puţin şi mergem în cluburi împreună!
Iubita mea mică are 4 luni şi o zi. Uitasem complet de ziua ei. Noroc cu oamenii cărora le pasă de ea şi mi-au adus aminte cu mesaje frumoase. Asta e culmea motherhoodului, zău aşa! Adică dacă habar n-am de ziua copilului, măcar să îmi aduc aminte de ziua în care eu (EU!!) m-am trezit de dimineaţă cu contracţii. O zi interesantă, vă zic! Deci nu. Deci nu mai poate avea nimeni vreo pretenţie de la mine de a ţine minte onomastici. Sunt irecuperabilă. Dar despre mine, mă gândesc că mai bine aş vorbi pe blogul meu.
Deci avem 4 luni. Şi o zi. O groază de lucruri aş avea de povestit, nici nu ştiu dacă să le aşez de-a valma sau… Oricum, o să încep cu încă un episod de benzi desenate. Să începem deci. Ce observăm în imaginea de mai jos?
Doi psihopaţi şi un copil, aţi fi tentaţi să spuneţi. Vă asigur că sunt doi oameni cumsecade, iubitori de copil. Deşi… Mara pare sî creadă mai degrabă în varianta cu psihopaţii. Uitaţi-vă la moaca ei:
- Hey, woman!!! de poze îţi arde ţie când…. nici nu ştiu cum să îi zic… creatura asta mă ţine în braţe?? Oh, man, sunt pierdută…
Psihopatul 1 către psihopatul doi:
- Ia!
- …eu???
- Da.
- …de cee??
- Nu mai pune atâtea întrebări. Vezi că pătează, iiiu!!
- Oh, mom, u are so fucking wacko… This people??? Really now… But i’s ok, i can hadle it.
- Oh, nooo!!! Lovey-dovey stuff!!! Is it ok??
- Ok. Fii atentă, mama: ăsta e momentul. Îi simt. Nu sunt pe fază. Îi putem păcăli. Fii atentă: tu vii, cu o mişcare fermă şi rapidă mă înhaţi şi apoi mă iei din braţele lor, ok? Ascultă la mine, ştu ce zic! Am totul sub control!
- Aşa, vezi că n-a fost greu? Ia te uită, din unghiul ăsta, creatura doi este chiar simpatică!
- Oh, okok, hai să fim prietene. Uite, vrei să îmi pupi un picior? Ştiu că vrei, toţi vreţi asta! Nu e nevoie să fii timidă..
Prezentarea piciorului:
…garantat delicios. Produs testat înainte de lansarea pe piaţă.
End.
Ok. Restul lucrurilor nu se pupă cu postul ăsta, aşa cu iată, o să mai scriu unul imediat.
- What the fu… Who are you?? WHO ARE YOU, am întrebat! Cine v-a trimis? Pentru cine lucraţi? Ce vreţi să îmi faceţi? Speak, motha’ fuckers!
Oh, you make me sick! Sunteţi demne de milă. Get out of here before.. Donno. But something!
- Ba mai bine mai staţi puţin să facem o poză împreună. Eu o să îmi iau figura senzuală, uite aşa. Acum faceţi şi voi ceva interesant!
- Acum valea de-aici, plicticoşenii invadatoare care sunteţi voi!
- No, no. Wait. Hey, you! You, lady with the camera. Do you happen to know what this sh*t is? This one, yeah. Mai era unul ca el pe aici, dar nu ştiu unde a dispărut, cred că a apucat să fugă.
- Sunt picioare, mami. Şi sunt ale tale! Amândouă!
- Pi…ce?
- Pi…cioare.
- Aham. O…k. Şi ce ar trebui să fac eu cu ele?
- Păi. Mai încolo o să mergi, o să alergi şi o să faci tot felul de năzdrăvănii care or să mă scoată din minţi. Momentan, joacă-te cu ele. Poţi să le bagi şi în gură, dacă e. Am auzit că aşa se face!
- Nu, mami. Alea sunt mânuţele!
- Pffff… Mami, te rog.. doar câte o lecţie o dată, te rog. Sunt doar un bebeluş, remember??
Deci până data viitoare, când o să avem şi mânuţe, avem picioare.
..moare lumea după el, vorba cântecului.
Am fost la vizita de 3 luni. Concluziile în cifre: 6,004 kg şi 62 cm. Şi că e un copil foarte frumos. Nu, n-am întrebat dacă până acum i-a zis vreunui părinte că are un copil urât. Am zis să o cred pe cuvânt. Şi eu, la fel ca toate celelalte, sunt singura mamă cu un copil perfect. Am zis însă că în aceste condiţii, o fac manechin. Să bucure şi alţi ochi, să nu o ţin numai pentru mine. Doamna doctor însă mi-a spulberat instant acest vis cu o răutate ieşită din comun:
- Cam grăsuţă pentru podium, dar hai, merge!
Pfooooaaaa!!!!! Nu-i zici tu fetei mele că e grăsuţă, daaaa??? Dar heeii.. stai aşa. Cum adică grăsuţă, că la asta nu m-am gândit niciodată!
- Păi are coordonatele unui copil de 4 luni.
No shit! Nu e ca şi cum ar fi fiica mamei ei de 180 de centimetri. Şi atunci te rog, doamna doctor, să rectifici: fata mea nu e grasă, ci are greutatea perfectă pentru înălţimea ei. Adică e şi lungă, deci se compensează. Şi chiar dacă ar fi, lasă măi mămică, uite, o să readucem noi moda femeilor ne-slăbănoage, că nu ne plac deloc anorexicele! Uite aici dimensiuni ideale:
Stau în faţa computerului mereu după ce o culc, mereu cu interfonul în faţă. Pe interfon seamănă izbitor de mult cu ce vedeam la ecografii. În realitate, deloc. Cu interfonul în faţă simt exact acelaşi dor pentru ea pe care îl simţeam şi atunci când era în burtică. Dorul de a ţine corpuşorul fragil şi complet dependent de mine în braţe. Dorul de a-i simţi mirosul de bebeluş, de a o strivi cu pupături. Înainte să mă culc, stau fără de greş lângă pătuţul ei cu sufletul îndoit de iubire. Stau şi mă uit la ea, la cât de minunată e, la cum se abandonează somnului fără nicio grijă în lumea asta. De parcă ştie cât de mult este iubită. De parcă ştie că dacă se trezeşte, nici nu este nevoie să scâncească pentru că mami este acolo să îi dea orice are nevoie. Apoi plec la culcare cu dorul să se facă dimineaţă. Pentru că dimineaţa, pe la 7-8, o iau cu mine în pat. Pentru ea, dimineaţa înseamnă că a dormit deja aproape 12 ore şi că nu mai are chef de somn. Pentru mine, înseamnă că mai vreau să dorm câteva ore. Cel mai dulce somn. Mara este somnifer garantat. Şi eu pentru ea la fel. Se trezeşte mereu prima. Se trezeşte şi stă cuminte să mă trezesc şi eu. Deja a învăţat unde mă găseşte, aşa că şi dacă sunt cu spatele la ea, îşi pironeşte ochişorii mari şi frumoşi în ceafa mea până când mă întorc. Uşor temătoare privirea ei. Poate uşor impacientată că durează puţin cam mult înainte să mă trezesc. Dar e răbdătoare. Nu îmi deranjează somnul.
Momentul în care mă trezesc o surprinde însă întotdeauna. Parcă nu ştie dacă să se bucure sau nu, dacă mă culc la loc sau rămân trează, dacă stau lângă ea sau plec puţin…
“Bună dimineaţa, mami!”
“Bună dimineaţa, scumpa mea!”
“Te iubeşte mama mult de tot! Cel mai mult din lumea asta!”
Nimic nu poate fi trist cu ea lângă mine. Nimic nu pooate fi trist atunci când toată lumea se topeşte în gingiuţele ei atunci când râde. În braţele ei, atunci când mă strânge de gât. În hohotele ei de râs stângace, în gângurelile ei cu atât de multe înţelesuri, în seriozitatea ei atotpătrunzătoare. Niciodată nu am putut să iubesc dimineţile până acum. Niciodată nu am mai zis bună dimineaţa atât de sincer!
Copilul era în vervă, eu încă somnăroasă, aşa că i-am zis aparatului să înregistreze la calitatea aia proastă. Asta avem, cu asta defilăm. Momentan. Acum mă duc să mă culc. Mai e puţin până mâine dimineaţă.
