super baby's super life

Suntem blocaţi în curte PUNCT Zăpada e cât omul PUNCT Oricine doreşte să facă donaţii în ciocolată sau chinese food este încurajat în această direcţie. Primim chiar şi Burger King, even though i hate it, i always did.
Pentru donaţii considerabile, vom ridica personal coletele.
Da, ştiu că am zis că suntem blocaţi în curte. Dar facem noi cumva. Gesturile frumoase trebuie încurajate.

Tăiatul unghiilor.
Tăiatul unghiilor este ceva special. Cu câteva zile înainte de tăiatul unghiilor, îmi fac curaj. Apoi vine ziua în care mă apuc de treabă. Mara nu e de acord. Niciodată. Până la urmă, sunt unghiile ei. Are dreptate. Unghiile lungi sunt frumoase, dar nu când mă zgârii pe mine cu ele. Zic. Aşa că le tăiem. Mar ştie asta, dar dacă nu poate să se opună, măcar poate să îmi facă zile fripte pentru asta. Therfor, mâna la care îi tai unghiile este mişcată înainte şi înapoi cu o viteză şi o forţă uimitoare. Cu celaltă mână, cea liberă, cum ar veni, îmi dă peste mâna cu care tai unghiile. Iar cu picioarele face o morişcă increddibilă cu care loveşte unde prinde. Nu vă gândiţi că şi plânge în timpul ăsta. Nu. Războinicii adevăraţi nu plâng. Războinicii adevăraţi vor doar să îşi vadă adversarul nimicit.

Uneori, bătălia se întinde pe mai multe zile. Pentru că nu rezist, fizic şi psihic, să tai câte 10 unghii în aceeaşi zi. Pentru că aproape fără de greş, să tai unghia mică îmi este imposibil. Pentru că e mult prea mică să fie nimerită în condiţiile date. Şi pentru că o tai mereu ultima, căci dacă încep cu ea îmi piere tot elanul adunat şi aşa cu greu, Mara nu mai are niciun pic de răbdare. Şi dacă totuşi reuşesc să îi tai 10 unghii în aceeaşi zi, atunci oricum trebuie să mai tai la ele şi zilele următoare, pentru că sigur au rămas câteva colţuri. Şi exact când îmi trag şi eu răsuflarea şi zic că am terminat, trebuie să o iau de la capăt.

Nu, nu pot să i le tai în somn. Pentru că dacă ar fi după Mara, oamenii nu ar trebui să doarmă. Nicidată. Aşa că o păcălesc să adoarmă. Iar cele 45 de minute de somn trase în două reprize pe zi, sunt preţioase şi nu merită stricate pentru nimic în lume. 45 de minute de leneveală… Pfuai, paradisul pe pământ!!

Spălatul dinţilor
Ei, asta e altă treabă. Spălatul dinţilor e genial pentru că presupune ronţăit. Mara are o regulă: totul trebuie ronţăit. Fie că este balustrada, fie că pătuţ, fie că este parchet sau ibric… TREBUIE ronţăit. Periuţa ei de dinţi, făcută special pentru asta, este foarte mişto. Dar cu timpul intervine rutina. Ştiţi voi, ca în orice, aşa că se cere varietate. Şi atunci trecem la restul periuţelor de dinţi din casă. După cum urmează să urmăriţi. A se remarca faptul că îşi spală doar dinţii de jos. Cum ar veni, toţi cei doi dinţi ai ei.

Pentru cei care încă mai cred că Mara făcea botic la măr din cauză că mărul era acru….

Ştiţi voi poza aia în care stătea la laptop? Ei bine, laptopul înregistra următoarele. Iar Mara era absolut hipnotizată de faptul că se vedea în timp real pe ecranul laptopului. Nu are “decât” 10 minute. Deci este pentru împătimiţi. Şi pentru cei ca Irina, care îşi recunosc superficialitatea şi ce poze. Na, mă, na!

Te iubesc.
Ştii cât de mult te iubesc? …înfiorător de mult! Şi îţi spun asta de 10 ori pe minut, de un milion de ori pe zi: te iubesc! Te iubesc atât de tare încât mă minunez eu de cât de mult te pot iubi. Aş vrea să te pot respira cu totul atunci când îţi miros pielea. Aş vrea să nu trebuiască să îmi scot niciodată nasul din gâtul tău mic, înghesuit între umeri atunci când mă apropii eu, pentru că ştii că urmează să te gâdili. Şi râzi. Aşa, cum râzi tu.. înfundat, înecat.. mă bufneşte râsul numai când mă gândesc la râsul tău. Te iubesc atât de tare încât atunci când tuşeşti, mi se rupe sufletul. La propriu! Îl aud pârâind sub povara tusei tale şi apoi paac!!! Se rupe. E doar o tuse, ştiu. Şi eu am tuşit de o groază de ori în viaţa asta. Dar tu eşti atât de mică… Iar azi dimineaţă, când te-ai trezit cu ochişorul ăla, veşnic beteag, roşu şi umflat, sufletul abia întremat de după tuse s-a rupt din nou. Of, de ce să fii tu, tocmai tu, acel unul din zece mii de copii cărora nu le trec ochişorii cu probleme în primele şase luni de la naştere?

Iar apoi zic what the hack? Să fie astea cele mai mari probleme pe care o să le aibă copilul meu în viaţă. Şi simt fiorul… în viaţă.. viaţa asta este lungă. Dacă păţeşti ceva? Dacă păţeşti ceva şi eu nu o să pot fi acolo să te apăr. Sau măcar să te îngrijesc… Cum aş putea rezista? Sau mai rău… dacă păţesc eu ceva?? Desigur… ăsta este mai degrabă un mod egoist de a privi lucrurile. Dacă EU păţesc ceva, EU nu o să pot îndura să te ştiu fără mine. Dar permis fie-mi egoismul, că fix despre mine vorbim aici :)

Ştii… înainte iubeam toţi bebeluşii. Găseam o groază de jucării cu care să îi distrez. Mi se păreau adorabili fără excepţie. Şi acum îi găsesc la fel, doar că.. s-a rupt ceva. Cu ei, nu mai pot comunica acum, când am aflat ce înseamnă comunicarea adevărată cu un copil. Când mă uit în ochii lor, nu pot să spun că într-o jumătate de oră or să doarmă buştean. Sau că în 10 minute, or să ceară masa. Sau că ar vrea să stea în fund sau să se ridice în picioare sau să fie plimbaţi în braţe. Doar tu poţi să îmi spui toate lucrurile astea. Doar pe tine te înţeleg eu. Pentru că doar pe tine te iubesc. Te iubesc dincolo de viaţă, dincolo de cuvinte, dincolo de cele mai profunde sentimente.

Te iubesc.
Şi o zic aici în gura mare, să audă toată lumea, să se-audă peste tot, că aşa îţi vine să faci. O să vezi şi tu, imediat!

Mara mea mică şi frumoasă, care momentan muceşte cam tare pentru gusturile mele, are o groază de treabă peste zi. La prima oară a dimineţii, trebuie să se pună la curent cu noutăţile. Cum altfel decât navigând pe internet. Plus verificat mail, comentarii pe blog şi tot tacâmul. Treaba e serioasă.

Apoi merge la locul de joacă pentru a verifica dacă toate dopurile sunt la locul lor. Şi dacă au consistenţa dorită – aceeaşi pe care o aveau cu o zi înainte.

Desigur, la locul de joacă poate ploua oricând. Umbrelele sunt dificil de manevrat atunci când ai nevoie de mânuţe pentru joacă, aşa că preferă întotdeauna o şapcă suficient de mare încât să poată fi folosită şi pe post de umbrelă.

Dup joacă, merge un lapte servit frumos, de fiţe, în Dorobanţiul locurilor de joacă. Fata îşi parchează bemveul şi îşi afişează ţinuta cât se poate de branduită în zona selectă.

Ziua se încheie apoteotic la spa, răsfăţată de o echipă de profesionişti care fac tot ce le stă în puteri pentru a-i fi ei bine. Şi o mai fac şi moca.

Umbla o leapşă prin blogosferă.. “hot mama”. Am ocolit-o atunci, dar m-a apucat narcisismul acum. În parte din cauza unui urâcios, dar şi pentru că tocmai m-am întors de la sală şi mă uitam la fetele celea cu corpuri atât de neîngrijite încât te miri că au găsit voinţă să bată drumul până la sală şi să mai şi intre la exerciţii. Şi nu cred că sunt toate mame de copii şi oricum, nici asta nu ar fi o scuză. Atunci am avut revelaţia că de fapt nu corpul meu e ăla cu probleme. Frate, m-o ajuta pe mine natura, dar am făcut un copil nu mai departe de acum juma de an. Deci am un an jumate în care n-am făcut sport. Eram prea ocupată să fiu gravidă şi apoi să mă obişnuiesc cu minunea. Aşadar, hot mama i am! Cu toată modestia de care sunt în stare în aceste momente.. :

Burtica:
6 luni

2-3 săptămâni înainte de momentul 0:

Imediat după momentul 0:

Şi la câteva ore după:

Prima plimbare în parc – 3 săptămâni:

Avem şi una bucată hot mătuşica :)

Prima mare cu Mara – cam la 2 luni juma:

Treburi serioase, de copii mari – 5 luni:

Şi cea mai recentă…

I rest my case!

Disclaimer: da, e acelaşi post de pe blogul meu. Că aşa vreau eu!

Într-o dimineaţă ca multe alte dimineţi-amieze-seri atunci când eşti mamă, m-a apucat dorul să mă dau cu capul de pereţi. Şi mi-aduceam aminte cu drag de zilele în care la locul de muncă aveam un perete alb pe care scria mare: LOC DE DAT CU CAPUL. Mă gândeam mereu ce bine ar merge nişte pete sângerii acolo. Ar contrasta bine cu albul. Şi aşteptam ziua în care cineva chiar se va da cu capul. The time is now, dar nu am peretele. Aşa că la 8 dimineata, după ce am aşteptat o oră, ca să nu o trezesc chiar în halul ăla de devreme (deşi ea se trezeşte la 10), i-am scris sfârşită de puteri Cristinei – mama lui Nicolas:
“Am obosit de Mara bebeluş, de somnul ei haotic, de faptul că doarme doar cu tzâtză, că se trezeşte în 20 de minute urlând că vrea să adoarmă la loc. Tot cu tzâtză. De agitaţia ei permanentă, de mârâiala la fel de permanentă… şi îmi tot spun că 7 luni s-au dus fără să văd, că mai e puţin şi începe să meargă, dar dimineaţa, mai ales dacă se trezeşte la 7, îmi dau seama că am obosit… hai cu încurajări!”

A friend in need is a friend in deed, se ştie. Aşa că ajutorul ei a venit prompt:
“Pepuşă, greul abia incepe, trebuie sa te pregatesti. Deci in curand va începe să se târască precum un vierme prin casă, ceea ce inseamna ca va trebui sa fii foarte atentă să nu ajungă sa îţi lingă cizmili, papucili şi alte lucruri.
Va trebui să faci investiţii în apărători de prize şi de-alea de siguranţă la scări.
Va trebui sa fii cu ochii pe ea sa nu tragă de cine ştie ce.
Apoi se va ridica în picioare şi îi va plăcea taaare mult şi va exersa întruna, dar nu mereu o vor ţine picioarili, ceea ce înseamnă ca va mai şi pica, picat înseamna au, au înseamna aaaaah, urlete.
Masele, canini!!! pot fi oh my god, ca sa o citam pe celebra inna din billboard (n.r. a avut noi revelaţia că inna e pe locul 1 în billboard, chiar înaintea lui lady gaga, preferata lui nicolas).
Continuăm. Pe la 10-11 luni va face primii paşi, aici sa te ţiiiii maicăăăă. Va cădea. Des. Trebuie să nu se lovească, evident. Deci ochii şi copilul. Mdaa, va învăţa să meargă, dar este posibil să se certe cu alti copii pe jucării (a inceput deja). Asta înseamnă alte ţipete, urlete, balamuc. Poate îi mai şi trosneşte, că a văzut ea la un băieţel mai mare cu un ca ea.
Apoooooi vor începe crizele de personalitate, controale, posibile tăvăleli pe jos.
Continuam, aaah vine grădi, trebuie dusă la ora fixă, prosibil să nu vrea atunci, acolo, deci urleteeee. Trebuie luată la ore fixe, deci programul tău la revedere. La grădi e posibil sa dea peste un baietel gen Nicolas care să o trosnească, ceea ce te va oftica, dar nu ai ce face că aşa sunt copiii.
Ok, mai avem.
Vor incepe crize si mai mari de personalitate, va vrea să se îmbrace cu rochiţe de vară iarna, va vrea la desene non stop. Ei bine, mai sunt multe altele care pot apărea, dar trecem la şcoală.
Clasa I, liniuţe, litere, citit, numărat, socotit. Astea nu se fac singure, copilul trebuie stimulat. Va trebui dusă la un sport, lecţiile vor fi tot mai multe, copilul trebuie ascultat ca să fii sigură că a învăţat. La unele va trebui să te documentezi, că sigur nu vei şti. De exemplu, la istorie :) şi aici nu poţi să ma rogi să te ajut, nu cred ca există om mai varză ca mine. Eu ştiu doar că revoluţia a avut loc în 89, şi asta pentru că am trait-o :))))
Continuăm. Îi va veni ciclul, dureri, va fi ciufută.
Mai creşte un pic şi se îndrăgosteste. Va vrea să iasă afara cu “fetele”, va întârzia pe la raluca, colega de bancă, dar ştii foarte bine că va fi cu Nicolas.
Se va îmbrăca sumar, şi deşi mă-sa se îmbrăca la fel vei zice:
- young lady, nu eşti cam indecentă?
-CEEE? dar ce crezi că sunt babă? common dude, get a life!!!
- mara, să fii acasă până la 10!
- dar…
- niciun comentariu! am zis 10!
- îţi bati joc de mine, or să râdă toţi de mine că plec ca tocilarii acasa la 10. mama lu’ raluca o lasă pe raluca pâna la 12.
- nu mă interesează ce face mama lu raluca, am zis 10, 10 să fie şi te rog să îţi pui o bluză decenta. end of story!
- esti o comunistă! aaaah…
- bine, la 11 si gata!
- multumesc mami, auzi îmi dai şi mie nişte bani?
- cât vrei?
- păi 5 milioane.
- caaaat?
- iar incepe, de când nu ai mai ieşit în oras?
- dar apropo, ca m-ai zăpăcit atâta… unde te duci?
- e ziua lui george, ţi-am spus de o săptămână că şi-o serbeaza in X club. e cel mai tare club. hai te rog, sa sarim discutiile astea, le avem mereu, i am sick and tired.

:))))”

..se aşează în funduleţ, iau telecomanda şi îşi pornesc singure televizorul. Pe filme italiene patetice şi lacrimogene. Dar poate într-o zi o să înveţe şi să schimbe canalul. Deşi… pare că îi place ce vede.

…se întorc singurele pe burtă în somn şi chiar îşi găsesc un colţ de pernă pe care să îşi pună capul, cu bucuria omului care nu a avut acces la o pernă niciodată în viaţa lui. Dublu semn de mirare. În primul rând pentru că eu mă lupt să o fac să doarmă pe burtă de 6 luni încoace şi n-am avut nici măcar un semn încurajator, darămite un somn pe burtă. Şi în al doilea rând, pentru că eu am culcat-o destul de departe de pernă, nu ştiu exact cum a ajuns ea acolo..

Şi era atât de drăguţă cum încerca ea să îşi mute căpuşorul ăla frumos de pe o parte pe alta şi îi era prea somn să ducă mişcarea până la capăt, motiv pentru care rămânea proptită cu năsucul ăla mic al ei fix în pernă. Mai dormea puţin, mai aduna nişte energie şi continua mişcarea până ajungea în poziţia optimă. Delicioasă.

De asemenea, când fetiţele mici se fac mari, se mută pe bancheta din spate. Unde stau captivate de câte lucruri se întâmplă pe geam şi pe care nu le-a văzut până acum. Deşi se vedeau şi din scoică, dar când stătea lângă mine era prea ocupată să protesteze că stau şi conduc în loc să o întreţin pe ea, după cum am stabilit.

Păi bine măi, gâză mică, atunci când te aduceam acasă, habar n-aveai de capul tău! Nici ochişorii nu îi deschideai. Şi acum te-ai făcut fetiţă mare..

Din gama: cum mai stă omul în pătuţ cu condiţia să nu stea în aceeaşi poziţie nici măcar o secundă vreme de 5 minute, vă prezentăm azi următoarele:

Şi înapoi de unde am plecat:

…a se nota că pozele au fost făcute una după alta, una după alta, una după alta.. cu pauză de maximum o secundă. Duracell, vă zic!